Aurore Polare

Sunt, probabil, unele dintre cele mai interesante spectacole ale naturii. Misterul formării lor i-a intrigat permanent pe oamenii de ştiinţă şi, chiar dacă astăzi el a fost descifrat în ceea mai mare parte a sa, nu puţini sunt cei care cred că acest fenomen reprezintă o manifestare a unor forţe aflate dincolo de capacitatea de înţelegere a oamenilor.
Denumite aurore boreale în emisfera nordică şi aurore australe în emisfera sudică, aceste fenomene atmosferice au început să fie cunoscute abia în anii “50, până atunci observarea şi descrierea lor ţinând mai mult de domeniul poeziei decât de cel al ştiinţei. Aurorelele polare se formează în ionosfera terestră, la latitudini de peste 60 grade, simultan în ambele emisfere. Perioadele de observare a aurorelor coincid cu perioadele de intensitate maximă a activităţii solare sau puţin după acestea, atunci când fluxul de particule ionizate-electroni şi ioni pozitivi-expulzat de Soare în spaţiul cosmic, are intensitate maximă.

Acest spectacol magnific de culoare are loc datorită materiei expulzate de Soare ce interactionează cu câmpul magnetic terestru. Aurorele se formează în timpul unei erupţii solare. Odată la 11 ani, activitatea solară cunoaşte un maxim, produs de rotaţia inegală a Soarelui. Polii săi nu se învârt cu aceeaşi viteză ca şi centrul, fapt care provoacă aşa-zisele umbre solare, în urma puternicelor explozii solare, rupte din Soare sunt expulzate în spaţiu particule puternic încărcate energetic (ioni) ce călătoresc cu viteze ce variază între 300 si 1200 km/s în jur de două zile înainte de a ajunge în preajma Terrei, care este protejată de centurile magnetice, al căror rol este tocmai acela de a opri respectivele particule. Un „nor” de astfel de particule formează plasma. Fluxul de plasmă ce vine de la Soare este cunoscut sub numele de vânt solar. În timp ce vântul solar interactionează cu marginile câmpului magnetic terestru, unele dintre aceste particule sunt atrase de acesta.
Soarele, ca şi Pământul se cumportă ca un enorm magnet, cu câmpul său propriu de forţă acţionând până departe de spaţiu. Când particulele ionizate ale aşa-numitului „vânt solar” ajung în apropierea Pământului, curentul de ioni izbeşte învelişul magnetic al planetei - magnetosfera. Respins, aşa cum un jet de apă este respins când întâlneşte un obstacol, fluxul de particule înconjoară Pământul, datorită inerţiei şi se recombină pe partea opusă, comprimând magnetosfera şi alungând-o, sub forma unei cozi de cometă.
Datorită impactului, o parte din electronii şi ionii pozitivi care compun „vântul solar” sunt prinşi în magnetosfera şi redirecţionaţi spre Pământ, pe liniile de forţă ale câmpului magnetic terestru, care, după cum se ştie, se deschid şi se închid în cei doi poli magnetici ai planetei, situaţi în apropierea polilor geografici. în consecinţă, acestea sunt obligate să ocolească centurile magnetice şi să ajungă pe Pământ prin cei doi poli magnetici (nord şi sud). Ele urmează apoi liniile câmpului magnetic în jos spre ionosferă, strat atmosferic situat între 60 si 600 km.
Aceste particule „cad” în atmosfera înaltă de deasupra regiunilor polare, producând o „ploaie” de particule care se ciocnesc de moleculele de oxigen şi azot din atmosferă. Când aceste particule interactionează cu gazele din ionosfera produc acest impresionant spectacol de lumini, numit de noi auroră. Gama de culori variază între roşu, verde, albastru şi violet, în funcţie de energia particulelor incidente, dar şi de concentraţia moleculeleor din atmosferă. Cel mai des întâlnite sunt cele de culoare verde-deschis, care rezultă din coliziunea electronilor captaţi de câmpul magnetic terestru cu atomii de oxigen din atmosferă, la altitudiuni mai mici de 400 km.
Cea mai recentă realizare în înţelegerea şi explicarea completă a acestor fenomene deosebit de spectaculoase aparţine cercetătorilor de la N.A.S.A. care au reuşit o performanţă unicat: fotografierea din spaţiu a unei aurore polare; deşi se cunoştea de multă vreme că fenomenul are loc simultan la ambii poli ai Pământului nu existau observaţii concludente care să certifice acest fapt. Mărturii care să conducă la astfel de ipoteze au existat desigur, de-a lungul timpului cea mai cunoscută fiind cea a lui Jammes Cook, marele explorator britanic, care, aflat pe mările australe, a fost martorul unei aurore pe care, exact în aceeaşi perioadă chinezii o consemnau în scrierile lor. Cum cele două puncte de observaţie erau situate în emisfere diferite, singura cuncluzie pe care
cercetătorii au formulat-o a fost cea a bipolarităţii aurorelor. Cook a văzut aurora australă, iar chinezii pe cea boreală. Imaginea pe care a furnizat-o sonda spaţială POLAR este însă fără echivoc cele două fenomene au loc simultan!
Ovalul auroral reprezintă zonele în care aurorele pot fi observate cel mai bine. În timpul erupţiilor solare puternice, aurorele sunt vizibile sub latitudinile joase (latitudini magnetice în raport cu polul magnetic), fapt care permite observarea lor din mai multe puncte de pe Glob. Cei mai familiarizaţi cu acest spectacol unic sunt locuitorii din aşa-zisul oval auroral. Regiunile din lume în care aurorele pot fi observate cel mai bine sunt: Norvegia, Suedia, Finlanda, nordul Rusiei, nordul S.U.A., Siberia, Alaska şi Canada. În timpul furtunilor solare puternice, acestea pot fi vizibile până Luminile sunt în continuă „mişcare” datorită acestor interacţii dintre vîn centrul Europei, aurorele putând avea loc la orice oră din zi sau din noapte.
ic terestru. Vântul solar generează de obicei până la 1.000.000 megawaţi de electricitate într-un astfel de spectacol şi acest lucru poate cauza interferenţe cu liniile electrice, transmisiile radio-TV şi comunicaţiile prin satelit. Prin studiul aurorelor, cercetătorii pot afla multe despre vântul solar, cum afectează acesta atmosfera si cum poate fi folosită această energie degajată în folosul omenirii. În urma observaţiilor asupra Soarelui, aceste aurore pot fi prezise cu destulă acurateţe. Dincolo de aceste explicaţii aurorele polare rămân totuşi un spectacol unic, gran
modernă ii face observabil nu numai de către locuitorii latitudinilor mari, ci de toţi cei pentru care natura încă nu şi-a dezvăluit toate misterele.

050118-f-3488s-003.jpg
Unless otherwise stated, the content of this page is licensed under Creative Commons Attribution-ShareAlike 3.0 License