Metoda Lui Galileo

În secolul XVI astronomul italian Galileo Galilei a realizat probabil prima încercare de măsurare a vitezei luminii. Experienţa lui Galilei consta în următoarele:
doi observatori, aşezaţi la o distanţă mare unul de celălalt, au fiecare câte un felinar care poate fi obturat. Observatorul A deschide felinarul; după un anumit
interval de timp lumina ajunge până la observatorul B, care în acelaşi moment deschide felinarul său; după câtăva vreme acest semnal ajunge până în A, care
poate în felul acesta să măsoare timpul τ care s-a scurs din momentul trimiterii semnalului până în momentul întoarcerii sale. Admiţând că observatorul reacţionează
la semnal instantaneu şi că lumina are aceeaşi viteză de propagare după direcţiile AB şi BA, obţinem că drumul AB+BA=2D e străbătut de lumină în timpul τ,
adică c=2D/ τ. Cea de-a doua ipoteză făcută poate fi considerată foarte verosimilă. Teoria modernă a relativităţii o ridică chiar la rangul de principiu.
Ipoteza legată de posibilitatea reacţionării instantanee la semnal nu corespunde însă realităţii şi de aceea, dată fiind viteza uriaşă de propagare a luminii,
încercarea lui Galilei nu a dus la nici un fel de rezultat; de fapt nu s-a măsurat timpul de propagare a semnalului luminos, ci timpul cheltuit de observator pentru
a putea reacţiona. Situaţia poate fi îmbunătăţită dacă observatorul B se înlocuieşte printr-o oglindă care reflectă lumina, înlăturându-se astfel erorile introduse
de unul din observatori. Acest principiu de măsurare a rămas la baza aproape a tuturor metodelor moderne de laborator utilizate pentru determinarea vitezei luminii;
ulterior însă, au fost găsite metode excepţionale pentru înregistrarea semnalelor şi măsurarea intervalelor de timp, ceea ce a permis determinarea vitezei luminii cu
o precizie suficientă, chiar în cazul unor distanţe relativ mici.

Unless otherwise stated, the content of this page is licensed under Creative Commons Attribution-ShareAlike 3.0 License