Metoda Lui Michelson

Experimentul din 1882 al lui Albert Michelson este probabil cea mai cunoscută metodă de măsurare a vitezei luminii, reprezentând de fapt o îmbunătăţire a metodelor
folosite de Fizeau şi Foucault. În acest experiment (reprezantat în diagramă) Michelson a folosit un aparat alcătuit dintr-o prismă care se putea roti, o lentilă convexă
şi o oglindă concavă.

O rază de lumină de la o sursă S cade pe o prismă care se roteşte foarte repede când aceasta se află în poziţia AB. Lumina este focalizată de o lentilă convexă
L pe suprafaţa unei oglinzi concave M, al cărei centru de curbură se află în centrul lentilei. Raza este reflectată şi se întoarce la prisma aflată acum în poziţia CD.
Aici este reflectată şi formează o imagine într-un punct S’. În experimentul lui Michelson din 1882 distanţa LM era de circa 610 m iar prisma era rotită de o turbină
la o frecvenţă de 256 rotaţii pe secundă. Prin măsurarea distanţei SS’ el a dedus viteza luminii din toate celelalte date. În 1931 Michelson a realizat ultima sa
măsurătoare în California. El a montat oglinda fixă la Mount San Antonio şi prisma la circa 35 km depărtare la Observatorul Mount Wilson. Această creştere
enormă a „drumului” luminii a fost realizată prin proiectarea unei oglinzi octogonale perfecte, astfel încât imaginea era mult mai luminoasă decât la folosirea
unei singure oglinzi. Prin reglarea vitezei de rotaţie, Michelson a reuşit ca lumina emisă pe drumul său de 70 km de pe o faţă a prismei să fie captată la
întoarcere pe faţa următoare, aflată exact în aceeaşi poziţie cu cea precedentă. În acest fel imaginea S’ coincide cu punctul S şi inconvenientul măsurării
distanţei a fost eliminat.
Acest experiment a dus la aflarea valorii de 299.796 km s-1, dar nesiguranţa cu privire la condiţiile atmosferice limitează precizia acestei măsurători.

Unless otherwise stated, the content of this page is licensed under Creative Commons Attribution-ShareAlike 3.0 License