Metoda Lui Roemer

Primele măsurători reuşite ale vitezei luminii au fost de natură astronomică. În 1676 astronomul danez Ole (sau Olaus) Christensen Römer (1644-1710)
a observat o întârziere a eclipsei unei luni a lui Jupiter când aceasta era văzută de pe partea îndepărtată a orbitei pământului în comparaţie cu observarea
ei de pe partea apropiată. Presupunând că întârzierea reprezenta timpul în care lumina parcurgea orbita pământului şi cunoscând cu aproximaţie
dimensiunea orbitei din unele observaţii precedente, el a făcut raportul distanţă-timp pentru a estima viteza şi a ajunge la rezultatul de 286.000 km×s-1, cu o
eroare de circa 5% din valoarea cunoscută în zilele noastre.
Fizicianul englez James Bradley a realizat o măsurătoare mai bună în anul 1729. Bradley a descoperit că era nevoie să modifice permanent înclinaţia telescopului
său pentru a putea capta lumina stelelor pe măsură ce pământul se rotea în jurul soarelui. A ajuns astfel la concluzia că mişcarea pământului deplasa telescopul
în lateral faţă de lumina care cobora asupra acestuia. Unghiul de înclinaţie, numit aberaţie stelară, este aproximativ egal cu raportul dintre viteza orbitală
a pământului şi viteza luminii.
(Aceasta reprezintă şi una dintre metodele prin care oamenii de ştiinţă au aflat că pământul se mişcă în jurul soarelui şi nu viceversa.)

Unless otherwise stated, the content of this page is licensed under Creative Commons Attribution-ShareAlike 3.0 License